Cristian Crisbășan – Review VSLO 2017

După 8 ani.

Festivalul Vama Sub Lumini de Oscar a început în 2010 și de atunci am participat la fiecare ediție, ca lector și trainer al work-shop-ului de fotografie de nud.
Nu am să fac o istorie a edițiilor festivalului pentru că, cumva, ediția din 2017 (mi-am dat seama) analizată la rece, oferă multe concluzii care pot descrie foarte bine ceea ce a însemnat și înseamnă VSLO.
În primul rînd, concret, VSLO înseamnă 2 oameni, Andrea și Cătălin Rudolf care, ajutați de o mică echipă au reușit să ofere, an de an, gratis, oricui, următoarele:
Lectori și traineri (fotografi, pictori, actori, muzicieni, performance artists, operatori, monteuri și regizori de film - din țară și străinătate), personal tehnic, voluntari, work-shop-uri, seminarii, prezentări, modele umane (pentru ședințele foto), recuzită, echipamente foto-video (prin atragerea ca sponsori a unor branduri ca Samsung, Nikon, Canon, Olympus, Epson) cărți, albume, computere desktop și lap-topuri (pentru selectat și editat imagini), tablete de editare, stații grafice de editare film, mini-tîrguri de echipamente foto și accesorii cu prețuri speciale, auto-turisme și biciclete (pentru testare), proiecții de filme documentare și artistice, performance-uri, piese de teatru, concerte, cursuri de pictură, desen și modelaj, cursuri de tatuaj cu henna, expoziții de fotografie și concursuri cu premii în obiecte (la secțiunile de fotografie și film).
Asta înseamnă așa: orice om pasionat (fie că avea o cameră foto bună sau nu sau deloc), dacă își putea plăti o vacanță (cazare + masă) în Vama Veche în ultima săptămînă din august, putea beneficia de tot ce am enumerat mai sus, gratis, zi de zi, de dimineața pînă la miezul nopții. În plus, la fel de important, se putea integra într-o comunitate animată de aceeași pasiune, unde pe bază de prietenie și respect își putea face prieteni noi, putea face schimb de idei și informații, putea sta de vorbă cu pesonalități naționale și internaționale ale fotografiei (și nu numai), putea cîștiga premii dar, mai ales, putea pleca acasă cu o experiență neprețuită.
Mă dau un pas în spate și privesc tabloul tocmai descris. De la distanță ceea ce se vede este incredibil.
Nu-mi vine să cred că o mînă de oameni, fără să fie milionari sau sprijiniți în vreun fel de autoritățile statului, au putut oferi atît de multe, timp de 8 ani, atîtor participanți la festival - cred că putem vorbi de peste 2000 de oameni, începînd cu prima ediție, din 2010.
Dincolo de, uneori, greșelile inerente dar nu grave (și care s-au întîmplat și se întîmplă și la case mai mari, pentru că din greșeli înveți și evoluezi și asta, de fapt, face parte din conceptul de “uman”), oprindu-mă acum din cursa nebună a istoriei celor 8 ani și privind înapoi, ceea ce s-a oferit mi se pare imens. Iar greșelile, oricare ar fi fost acestea, mi se par total anulate de greutățile mari pe care organizatorii au trebuit să le treacă pentru a realiza festivalul an de an.
Nu am auzit vreodată ca Andreea și Cătălin Rudolf să fi fost pomeniți, invitați și premiați la vreuna dintre “simandicoasele” gale culturale de tot felul care se organizează prin capitala republicii. Nu i-am văzut invitați și intervievați la vreuna din emisunile culturale cu ștaif din presa audio-video centrală.
Dar, ca să fiu sincer, fiind foarte conștient de țara în care trăiesc, nici nu mă așteptam la așa ceva. Ca de obicei, tot străinii au apreciat munca lor, pentru ca VSLO este partenerul festivalurilor DOK (Norvegia) și BSPF (Brussels Street Photography Festival - Belgia).
Și ca să poți invita ca lectori nume mari ale fotografiei europene si internaționale (prezente an de an la VSLO), îți trebuie o autoritate care, la acest nivel, nu poate fi asigurată decît de profesionalism și reputație.
VSLO este un organism viu care a evoluat și s-a transformat an de an.
Din punctul meu de vedere, acesta a ajuns la acel nivel de acumulare cantitativă care cere cu necesitate un salt calitativ, adică o schimbare structurală.
Nu văd ce s-ar putea oferi participanților mai mult decît o școală de vară complexă și gratuită - cum a fost pînă acum.
Și poate că de anul viitor VSLO va avea nevoie de o structură care-i să-i aducă… altfel de cursanți.
Niște cursanți care să nu uite tot ce a fost la VSLO odată cu întoarcerea acasă din vacanța din Vama Veche.
Niște cursanți care să nu facă o pauză totală de creație fotografică de un an pînă la următoarea ediție a festivalului, cînd își aduc aminte că pot veni iar în “vacanța VSLO” din Vama Veche.
Niște cursanți pentru care fotografia (sau filmul) să nu fie doar un hobby de vacanță.
De fapt, din experiența mea personală de pînă acum, am tras demult conculzia că în România este foarte greu să construiești și să menții comunități de creație, cam în orice domeniu.
Cu părere de rău o spun, în 8 ani de zile VSLO nu a reușit să formeze o comunitate, tot așa cum absolvenții unei școli, generație de generație, nu ajung să formeze o comunitate. Întîlnirile de 10, 20, 30 de ani de la terminarea liceului nu statuează existența unei comunități.
Și asta pentru că, din păcate, cel puțin în domeniul fotografiei, oamenii nu sunt capabili să se organizeze în comunități profesionale. Și asta este o carență socială, nu este ceva imputabil VSLO ca entitate.
Anul acesta, VSLO a avut un invitat nou, special, fotograful american Chris Suspect. Pentru cine nu știe cine este Chris Suspect, există Google.
Chris a fost o prezență impecabilă pe tot parcursul festivalului, un adevărat profesionist al fotografiei. Work-shop-ul lui a fost o lecție pentru noi toți, lectori și cursanți. Și legat de asta am să vă povestesc o întîmplare. La partea teoretică a work-shop-ului său - street photography în Vama Veche - Chris a însoțit cursanții prin stațiune, coordonîndu-i.
La un moment dat am întîlnit un cursant singur. L-am întrebat de ce nu este cu grupul lui Chris, să observe, să asculte și să învețe. Mi-a răspuns mîndru că el merge singur să facă street photography, că a înțeles tema de curs. Și atunci i-am spus: “Ascultă, te poți duce singur să faci fotografie pe stradă și mîine, și poimîine și toată viața ta de acum încolo, dar cînd vei mai avea tu ocazia să mergi la fotografiat cu Chris Suspect? Crezi că o să-l mai vezi vreodată? Te duci după el la Washington și-i bați la ușă?”. Omului i-a picat fața, s-a înroșit și mi-a spus jenat: “Aoleu, mare dreptate aveți, așa este, nu mi-am dat seama… dar acum mai este o jumătate de oră și se termină … și eu oricum am tren peste 2 ore din Mangalia să plec acasă…”
La fiecare ediție de festival, începînd cu 2010, am spus tuturor cursanților la work-shop-ul meu că inobox-ul meu de mail si messenger-ul din facebook le sunt deschise tot anul. Să comunicăm, să-mi arate ce proiecte au, să-mi trimită fotografii, să le dau un sfat. Dar de fiecare dată, după entuziasmul și succesul de moment al work-shop-ului, se instala tăcerea. Primeam 50-100 de “cereri de prietenie” pe FB. La primele ediții ale VSLO, le aprobam pe toate și apoi… nu se mai întîmpla nimic. Tăcere. Cred că mai puțin de 10 oameni mi-au scris in cei 8 ani de festival, să mă întrebe ceva, orice. Și cam cu tot atîția m-am împrietenit și păstrăm legătura.
Dar cel mai ciudat mi se pare că nu am vazut vreun cursant (cu vreo 2-3 excepții) să pună în practică cu succes ceea ce a învățat la VSLO - festival care altfel era, potrivit propriilor lor declarații, un festival fabulos. Nu am văzut și auzit de proiecte, inițiative, site-uri, expoziții, albume, nu mi s-au trimis fotografii.
După 2 săptămîni de la terminare, VSLO părea că nu există și nu existase vreodată (pe Facebook, de exemplu) - din punctul de vedere al sutelor de participanți anuali, care apaludau frenetic, altfel, prin Vama veche, la ceremoniile de premiere nocturne din timpul festivalului.
Am fost conștient de asta, an de an, dar am ignorat-o. Nu așteptam mulțumiri sau recunoștință. Așteptam să văd în schimb cum erupe un mare talent dintre foștii participanți. Așteptam un proiect admirabil materializat într-o expoziție sau într-un album. Sau măcar publicat cu succes on-line sau în vreo revistă tipărită.
Așteptam fotografie și de fapt se produceau și se produc în continuare sute de mii de poze.
Și asta mă duce la următoare concluzie - poate că VSLO nu ar mai trebui să mai fie un festival gratis deschis oricui și pentru oricine are o cameră foto și-și poate plăti o vacanță in ultima săptămînă din august în Vama Veche.
Altfel, mă întorc și-i întreb pe fiecare dintre miile de participanți care au trecut pe la VSLO din 2010 încoace: voi v-ați angaja să produceți un festival (și să lucrați la el un an ca să se întîmple bine o săptămînă) de amploarea VSLO pentru fix niște cursanți ca voi, timp de 8 ani?
Nu este nevoie sa-mi răspundeți. Ați avut timp 8 ani să demonstrați altceva. Și nu ați făcut-o.

 

Cristian Crisbășan
11 septembrie 2017
București